Mihai Eminescu (15 ianuarie 1850-15 iunie 1889), cel mai mare
poet "pe care l-a ivit si-l va ivi, vreodata, poate pamantul romanesc"
(George Calinescu), a creat o poezie nemuritoare prin evocarea naturii,
cu elementele terestre: padurea, izvorul, lacul, si cosmice: luna ,
stelele, cerul. Creatie a maturitatii artistice a lui Mihai Eminescu,
poezia "O, ramai..." este o confesiune lirica si a fost publicata in
revista "Convorbiri literare" la 1 februarie 1879.
si susurul izvoarelor vegheate de astrul tutelar al
universului eminescian, luna.Titlul "O, ramai..." este alcatuit dintr-o
interjectie si un verb la imperativ si exprima nostalgia eului liric
pentru perioada minunata a copilariei, pentru codrii si izvoarele care
i-au incantat cei mai frumosi ani ai vietii. Eul liric este tanguitor in
invocarea copilariei si a naturii, pe care le implora sa ramana pururi
in sufletul sau atat de insetat de natura purificatoare si de candoarea
varstei de aur a oricarui om.
Structura, semnificatii, limbaj artistic Poezia este alcatuita din sapte catrene (strofe de cate patru versuri), dispuse in doua secvente lirice: prima este un monolog imaginar al padurii, prin care aceasta exprima starile si sentimentele pentru poetul-copil, iar a doua secventa corespunde ultimelor doua strofe si evoca nostalgic varsta minunata a copilariei, din perspectiva maturitatii incarcate de dezamagire si tristete profunda. Poezia marcheaza planurile temporale trecut-prezent, simbolizand starile interioare ale poetului, acelea de fericire-nefericire. Astfel spus, ideea de timp la Eminescu semnifica aici antiteza dintre trecut-prezent, care corespunde antitezei dintre extaz-durere sufleteasca.
Secventa intai este conceputa ca un monolog imaginar al padurii personificate, care isi exprima sentimentele de dragoste fata de poetul ce fusese candva copil. In prima strofa, padurea umanizata tanjeste dupa marturisirile pe care i le facea baiatul demult, relatia lor fiind una de prietenie sincera. Tonul tanguitor al padurii este dat de interjectia afectiva si de verbul la imperativ, repetat chiar in primul vers al poeziei: "O, ramai, ramai la mine". Ca in orice poezie lirica, dragostea padurii este exprimata in mod direct, declarativ:
"Te iubesc atat de mult!". Poetul imagineaza trairea nostalgica a padurii, motivata de absenta copilului care, candva, ii destainuia toate "dorurile" si gandurile cele mai intime, pe care numai ea stia sa le asculte. Strofa a doua contureaza un scurt portret sugestiv al copilului, care era asemeni unui print cu "ochi negri si cuminti", stand ganditor la umbra copacilor, cu privirile pierdute in adancul apelor, atitudine ilustrata printr-un epitet dublu.
Structura, semnificatii, limbaj artistic Poezia este alcatuita din sapte catrene (strofe de cate patru versuri), dispuse in doua secvente lirice: prima este un monolog imaginar al padurii, prin care aceasta exprima starile si sentimentele pentru poetul-copil, iar a doua secventa corespunde ultimelor doua strofe si evoca nostalgic varsta minunata a copilariei, din perspectiva maturitatii incarcate de dezamagire si tristete profunda. Poezia marcheaza planurile temporale trecut-prezent, simbolizand starile interioare ale poetului, acelea de fericire-nefericire. Astfel spus, ideea de timp la Eminescu semnifica aici antiteza dintre trecut-prezent, care corespunde antitezei dintre extaz-durere sufleteasca.
Secventa intai este conceputa ca un monolog imaginar al padurii personificate, care isi exprima sentimentele de dragoste fata de poetul ce fusese candva copil. In prima strofa, padurea umanizata tanjeste dupa marturisirile pe care i le facea baiatul demult, relatia lor fiind una de prietenie sincera. Tonul tanguitor al padurii este dat de interjectia afectiva si de verbul la imperativ, repetat chiar in primul vers al poeziei: "O, ramai, ramai la mine". Ca in orice poezie lirica, dragostea padurii este exprimata in mod direct, declarativ:
"Te iubesc atat de mult!". Poetul imagineaza trairea nostalgica a padurii, motivata de absenta copilului care, candva, ii destainuia toate "dorurile" si gandurile cele mai intime, pe care numai ea stia sa le asculte. Strofa a doua contureaza un scurt portret sugestiv al copilului, care era asemeni unui print cu "ochi negri si cuminti", stand ganditor la umbra copacilor, cu privirile pierdute in adancul apelor, atitudine ilustrata printr-un epitet dublu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu