Ioan Slavici - Popa Tanda caracterizare personaj principal

IOAN SLAVICI

POPA TANDA

CARACTERIZAREA PERSONAJULUI

Popa Tanda este o nuvela scrisa de Ioan Slavici care elogiaza puterea actiunii capabile sa transforme o intreaga comunitate.

Personajul principal al nuvelei este parintele Trandafir, fiul dascalului Pintilie din Butucani. El este urmarit pe parcursul relatiei sale cu satenii din Saraceni.

Personajul este lipsit de portret fizic, dar principalele trasaturi ale portretului sau moral sunt fixate chiar de la inceput de catre narator prin caracterizare directa: "om bun”, "invatat”, "harnic si grijitor”. Defectele sale care declanseaza conflictul cu satenii din Butucani sunt de fapt calitati impinse oarecum la extrem : sinceritatea totala, inclinatia catre o critica aspra "cam greu la vorba, cam aspru la judecata: prea de-a dreptul, prea verde-fatis”.

Personajul nu evolueaza pe parcursul actiunii, caracterul lui ramane neschimbat, insa portetul lui moral este nuantat si ilustrat prin situatii noi, autorul folosind caracterizarea indirecta, prin fapte.Astfel in dorinta sa de a insufla saracenenilor dragoste de munca dovedeste hotarare, tenacitate, energie. Desi trec luni si ani in care eforturile preotului sunt zadarnice, acesta nu renunta ci cauta mereu noi metode pentru a-i schimba pe sateni, asfel incearca pe rand predica, sfatul, ironia , batjocura, ocara.

Ingrijindu-si gospodaria preotul Trandafir dovedeste inteligenta, inventivitate, initiativa si spirit practic. Repara casa, fara a avea pregatire sau experienta cultiva o mica gradina de zarzavaturi, mai iapoi porumb, chiar mpleteste lese pe care le vinde la targ.

Imaginea finala a preotului Trandafir, in ipostaza de bunic, este cea a unui om implinit, ce nu si-a pierdut vigoarea si bucuria de a trai. Epitetele in enumeratie " verde, vesel si harnic” subliniaza trasaturile esentiale ale personajului.

Ceea ce se modifica pe parcursul nuvelei este felul in care preotul este perceput de catre personajul colectiv al satenilor din Saraceni. Primul contact este pozitiv, oamenii sunt incatati de inteligenta, capacitatile oratorice si de bunele intentii ale preotului, dar mai tarziu ajung sa fie agasati de insistentele si critica acestuia. Portretul preotului din perspectiva satenilor este foarte plastic prin folosirea unor expresii si comparatii populare "Parintele Trandafir e insa ca si capra in gradina cu curechi” sau " a ajuns ca si ciuma”. Porecla "Popa Tanda” sugereaza insistentele zadarnice ale personajului , dar si nemultumirea colectivitatii fata de acesta.

Dupa ce satenii vad primele realizari ale preotului, uimirea si admiratia pe fundalul inca existent al nemultumirii si antipatiei e surprinsa in exclamatia "Popa e omul dracului!”. Excamatia din final " e omul lui Dumnezeu!” indica recunostinta si dragoste satenilor ce inteleg si apreciaza meritele preotului.

Prin personajul principal al nuvelei "Popa Tanda”, Slavici creeaza o figura luminioasa, optimista ce ntrupeaza respectul si dragoste fata de viata ce trebuie celebrata prin munca si bucurie nu risipita prin tristete si necumpatare.

Costache Negruzzi -Alexandru Lapusneanu

Costache Negruzzi

Alexandru Lapusneanul

Publicist, traducator, poet, dramaturg, prozator, filolog, creatorul nuvelei istorice romanesti, primul scriitor modern din Moldova, Costache Negruzzi este un deschizator de drumuri in literatura romana.
Capodopera a prozei noastre, nuvela "Alexandru Lapusneanul" a aparut in 1840, in primul numar al revistei Dacia literara, confirmand dezideratul exprimat de Mihail Kogalniceanu in articolul-program.
Nuvela prezinta un episod din istoria Moldovei, in fragmente simetrice, cu o gradatie dramatica si de o maxima concentrare. - cei cinci ani ai celei de-a doua domnii a lui Alexandru Lapusneanul (1564-1569).
Punctul de plecare al nuvelei se afla in "Letopisetul" lui Grigore Ureche, fara nici o intentie insa de "reconstituire" istorica. Limitele acesteia sunt ale verosimilului artistic si mai putin ale adevarului istoric.
Actiunile lui Lapusneanu sunt puse in slujba mentinerii si cresterii autoritatii domnitorului, in interesul tarii, impotriva marii boierimi feudale framantate de intrigi si de lupte pentru domnie.
In componenta nuvelei intra patru capitole, fiecare avand cate un motto semnificativ si rezumativ, totodata. Astfel, "Daca voi nu ma vreti, eu va vreu...", se refera la conflictul anuntat inc din expozitiune, dintre Lapusneanu si boierii sustinatori ai lui Stefan Tomsa. Cel de-al doilea capitol, al carui motto este: "Ai sa dai sama, Doamna!", starneste interventia damnei Ruxandra in a tempera conflictul generator de ura si razbunare. "Capul lui Motoc vrem..." reprezinta punctul culminant al nuvelei, gradat in trei tablouri: cuvantarea ipocrita a domnitorului in biserica din Suceava, ospatul de la palatul domnesc si uciderea celor 47 de boieri, dupa care urmeaza "dreptatea" facuta multimii prin sacrificarea lui Motoc. Ultimul capitol, "De ma voi scula, pre multi am sa popesc si eu" este al finalului tragediei si al deznodamantului, totodata, prin moartea lui Lapusneanu otravit de boierii Spancioc si Stroici cu complicitatea domnitei Ruxandra si a mitropolitului Teofan.
Subiectul urmeaza o desfasurare ascendenta si o clasica evolutie a momentelor.
In centrul nuvelei, Negruzzi il aseaza pe Domnul Moldovei, toate celelalte personaje sau fapte fiind orientate spre reliefarea personalitatii acestuia.
Apreciat constant drept un erou romantic, prin calitati de exceptie si defecte extreme, construit pe baza antitezei romantice, Alexandru Lapusneanul este un personaj complex, bine individualizat. Individualizarea si definirea caracterologica a lui Lapusneanu atinge o expresivitate nemaiintalnita pana la 1840 si inca neegalata in nuvela istorica romaneasca ulterioara.
Negruzzi pune oamenii sa vorbeasca si sa se miste, povesteste unele evenimente, descrie cateva tablouri, si formuleaza, din cand in cand, dar in termeni succinti si cu multa rezerva, judecati de valoare asupra personajelor sale si a situatiilor in care se gasesc. Printre toate aceste mijloace, spre deosebire de cronica lui Ureche, scena dramatica dialogata domina ansamblul compozitiei. Povestirea nu intervine decat pentru a infatisa evenimente care pregatesc si explica scenele de dialog.
Negruzzi insoteste replicile dialogului de observatii asupra fizionomiei personajului, care reflecta trairile sale interioare. ("...a carui ochi scanteiara ca un fulger"). Interogatiile si exclamatiile Lapusneanului, retezarea taioasa a vorbelor interlocutorului sau, succesiunea rapida a raspunsurilor, exprima ritmul starii sale sufletesti. Vorbirea lui devine dramatica, traita la cote inalte ale simtirii omenesti.
Cu o intuitie psihologica notabila, Negruzzi isi lasa personajul sa se delantuie intr-o furie si o manie galgaitoare, dezvaluin paroxismul momentului trait prin amanunte fizionomice: "Radea; muschii i se suceau in rasul acesta, si ochii lui hojma clipeau".
Lapusneanul dovedeste o cunoastere sigura asupra oamenilor, dar si o abilitate politica remarcabila, crutandu-l pe Motoc pentru ca ii este "trebuitor" ca sa se mai usureze de "blestemarile norodului". Scena aceasta adauga alte trasaturi portretului domnitorului: luciditate, duritate si ironia.
In deschiderea celui de-al treilea capitol (punctul culminant al nuvelei) cititorul este prevenit despre dramatica derulare a faptelor ce vor urma: "impotriva obiceiului sau, Lapusneanul, in ziua aceea, era imbracat...". Domnitorul, ca un mare actor, isi regizeaza, astfel, scena, urmarind cu atentie reactiile celorlalti. Stapan al artei disimularii, el dovedeste inteligenta, tact, dar mai ales un echilibru interior desavarsit.
Lupta dintre boieri si slugile inarmate ale Lapusneanului alcatuieste o secventa scurta, in care miscarea se epuizeaza fara comentarii, vazuta de la distanta, intr-un decor redus la minim. Abundenta verbelor la imperfect, timpul miscarii care semnifica acea ultima zbatere deznadajduita, inclestarea stingandu-se in sangele amestecat cu vinul pe lespezile de piatra, il consacra pe Negruzzi ca "pictor al unei literaturi".
Cinismul, sangele rece, coportamentul fata de Motoc, dezvaluie o fata diabolica a domnitorului.
Pentru prima data in literatura romana, Negruzzi surprinde psihologia colectiva. Multimea adunata la poarta curtii domnesti "se intarata de mult in mai mult". Dezorientata, nestiind sa-si exprime doleantele, "prostimea ramase cu gura cascata... Venise fara sa stie pentru ce au venit si ce vrea. Incepu a se strange in cete, cete si a se intreba unii pe altii ce sa ceara". Apoi, ca intr-un suvoi, toate glasurile "se facura un glas" si el striga: "Capul lui Motoc vrem".
Stilul nararii faptelor este obiectiv. Rareori intervine autorul, cu cate un calificativ ("marsavul", "curtezan", "ticalosul"). Predomina naratiunea si dialogul pe fondul realist al actiunii. Prin reconstituirea istorica, prezentarea unui erou de exceptie, utilizarea antitezei, nuvela apartine romantismului. Insa obiectivitatea stilului, si sobrietatea lui, concizia, sunt trasaturi clasiciste ale nuvelei. Limbajul, cu elemente de factura populara, este expresiv (" a sugui", "gloata", "norod", "sa faca din tantar armasar"). Doar in naratiunea si comentariul autorului pot fi intalnite neologisme. Ridicandu-se peste stilul cronicaresc, Negruzzi retine doar atmosfera scrisului arhaic prin topica frazei ce se supune, uneori, canoanelor textului initial.
Lapusneanul nu este un model, ci un tip de domnitor crud, ce devine un simbol al tiraniei.
Sotia sa, Doamna Ruxandra ocupa un rol minor. Prin firea ei slaba, firava, lipsita de hotarare si personalitate, inclinata sa asculte pe altii, miloasa, ea este totusi fiica, sora si sotie de domn. Doamna Ruxandra este un instrument, atat al sotului, cat si al lui Spancioc, care se foloseste de slabiciunea ei temperamentala in otrvirea Lapusneanului.
Vornicul Motoc e tipul intrigantului politic, inteligent si abil, care vinde domn dupa domn, cu o slugarnicie ce-l dezgusta si pe Lapusneanu. Cu o ura si un dispret total fata de popor, el este un personaj mult mai malefic decat domnitorul.
Cuviosul Teofan indeamna cu amabilitate pe Doamna Ruxandra sa-si ucida sotul, lasand in seama lui Dumnezeu hotararea pe care aceasta o va lua, dar se pregateste in acelasi timp, pentru instalarea noului domn.
Eroii, incepand cu Alexandru si terminand cu gingasa Doamna Ruxandra sunt victime si calai in acelasi timp.
George Calinescu, referindu-se la valoarea operei, afirma: "ar fi devenit o scriere celebra ca si Hamlet daca literatura romana ar fi avut in ajutor prestigiul unei limbi universale".

Tinerete fara batranete si viata fara de moarte

Tinerete fara batranete si viata fara de moarte

Basmul este incarcat de semnificatii, implicand elemente din filozofia folclorica romaneasca; conceptia despre viata si moarte, locul si rostul omului in univers, sensul si limitele fericirii.
Pornind de la definitia basmului (naratiune fantastica, cu personaje fabuloase, grupate dupa cele doua dimensiuni ale vietii: binele si raul), "Tinerete fara batranete si viata fara de moarte" face parte din acele basme care au ca motiv imparatul fara urmas. Astfel, se nareaza intamplari ale unui "imparat mare" si ale unei imparatese "amandoi tineri si frumosi" care insa nu puteau avea copii. "Un unchias dibaci" daruieste imparatului "ceva leacuri" pentru a aduce pe lume "un Fat-Frumos" dragastos, dar, spune batranul, "parte n-o sa aveti de el".

Copilul nu intra insa in viata decat atunci cand i se promite "tinerete fara batranete si viata fara de moarte". Aceast promisiune neobisnuita devine laitmotivul basmului.
La implinirea varstei de 15 ani, nazdravanul flacau ii cere tatalui sau fagaduinta facuta la nastere. Imparatul, neputincios, este obligat sa refuze. Atunci fiul sau se simte "nevoit sa cutreiere toata lumea pana voi gasi fagaduinta pentru care m-am nascut".
Dorinta, imposibil de implinit intr-o lume obisnuita, se transforma intr-o cautare a unui ideal superior, a nemuririi.

Fat-Frumos isi alege calul "rapciugos si bubos si slab", dar si el nazdravan, care il invata ce trebuie sa faca pentru a deveni invincibil. Dupa ce respecta sfatul calului, si curata hainel si armele tatalui sau, calul "odata se scutura" si "toate bubele si rapciuga cazura de pe dansul si ramase intocmai cum il fatase ma-sa, un cal gras, trupes si cu patru aripi". Dupa trei zile cei doi pleaca in marea calatorie, ce ii va supune la numeroase probe de viata, cum au fost: invingerea Gheonoaiei si vindecarea ei, lupta cu Scorpia, sora cu Gheonoaia, ambele blestemate de parinti pentru rautatea lor si transformate din fete frumoase in "lighioi" si care "vor sa-si rapeasca una de la alta pamantul".
A treia piedica este a fiarelor salbatice care pazesc palatul unde se gaseste "tinerete fara batranete si viata fara de moarte". "Cu dansele nu e chip de a te bate", dar ajutati si de "doamna palatului", cei doi razbesc din nou.

Taramul in care patrunsese Fat-Frumos, un taram al fericirii, nu cunostea scurgerea timpului. Era oprit insa a intra in Valea Plangerii. Dar intr-o zi, "alergand dupa un iepure, depaseste hotarul interzis si deodata il apuca un dor de tat-sau si de mama-sa", pe care se hotaraste sa-i revada. In ciuda avertismentelor celor trei femei si ale calului, Fat-Frumos ia calea intoarcerii.
Drumul inapoi insa este de nerecunoscut, iar Scorpia ramasese doar o poveste auzita din batrani. Locuitorii radeau de el ca de unul ce aiureaza sau viseaza destept, iar Fat-Frumos nu observa ca barba si parul ii albisera".
Ajuns in sfarsit in locul nasterii sale, calul se intoarse inapoi, in timp ce Fat-Frumos se simte dezorientat in mijlocul ruinelor palatului tatalui sau.
Astfel eroul reintra in conditia sa umana, de fiinta muritoare, caci moartea nu poate fi depasita decat simbolic.

Finalul inregistreaza moartea eroului si semnifica imposibilitatea omului de a-si schimba conditia existentiala.
Caracteristicile basmului, in general, deci si ale celui in discutie sunt: formulele de inceput, de incheiere si chiar de interior, cu rolul de a ne introduce in lumea fabulosului, pentru ca in final sa ne readuca la realitate. Peisajelor le lipsesc determinarile geografice precise; palatele, zanele sunt descrise prin trasaturi ce uimes, stralucesc, cu putine amanunte vestimentare. Exista fiinte -himerice- ce comunica cu omul dar nu sunt oameni, si care il ajuta pe viteazul din basm in depasirea incercarilor. Aceste fiinte au o mare forta fizica si un simt extraordinar, prevestind si preintampinand intamplarile nefavorabile eroului principal.
Calul nazdravan este un alt protagonist al basmului care "strabate fulgerator spatiul". Este relevanta limba folosita, cu un pronuntat caracter oral dat de expresiile populare, proverbele, expresiile locutionale, interjectiile cu valoare onomatopeica, prezente in text. Se folosesc ca moduri de expunere: naratiunea, dialogul, descrierea, monologul interior. Semnele de punctuatie au valori expresive superioare.
Basmul este deci, o creatie literara, avand o geneze speciala, oglindind viata in mod fabulos.
Semnificatiile textului, dealtfel numeroase, ni se pot dezvalui, urmarind evolutia narativa a basmului, structurata pe motive:
1. motivul imparatului fara urmas
2. motivul dorintei imposibile
3. motivul probelor depasite
4. motivul dorintei implinite
5. motivul dorului de parinti
6. motivul reintoarcerii la conditia umana